1918. A fost sau n-a fost? / 1918. Hogy volt vagy nem volt?

Textul de mai jos este versiunea mai lungă a discuției consemnate în revista Dilema Veche, versiunea online din 23.11.2017

Mihai Buzea: Domnule Bakk Miklós, vă întreb direct, c-avem puțin spațiu tipografic: ce-a fost în 1918, unire sau anexare?

Bakk Miklós: Dumneavoastră ce spuneți c-a fost?

Mihai Buzea: După mine, toamna lui 1918 n-a însemnat nici „unire” (versiunea românilor), nici „anexare” (versiunea maghiarilor), ci mai degrabă a însemnat „improvizație” pentru toate părțile implicate. Cred că, deși aflat în afara Transilvaniei propriu-zise, Banatul este cel mai bun exemplu pentru ce vreau să spun: germanofonii proclamă Republica Bănățeană (Timișoara, 31 octombrie), sîrbii proclamă unirea Banatului cu Serbia (Novi Sad, 25 noiembrie), românii proclamă unirea Transilvaniei și Banatului cu România (Alba Iulia, 1 decembrie), maghiarii proclamă unirea Transilvaniei și Banatului cu Ungaria (Cluj, 22 decembrie). Deci, odată cu declarația de la 11 noiembrie a încă-împăratului Carol (pe care o putem „tălmăci”, popular și foarte pe scurt, cam așa: „Am pierdut războiul. Vă dezleg de jurământ. Faceți ce vreți”), toată lumea se simțea datoare să „proclame” câte ceva! Nu-i de mirare că, în aceste condiții, oamenii n-au putut să se-nțeleagă cu binișorul și s-au apucat iar de război, deși războiul („Cel Mare”) de-abia se terminase. N-au existat referendumuri, plebiscite, consultări ale voinței populare etc, a existat însă un profund sentiment de „wind of change” pe care fiecare actor interesat a încercat să-l facă să sufle în pînzele propriei sale corăbii. Și cum „corăbiile” navigau în direcții opuse, totul s-a terminat prost pentru toți: Banatul a fost spart în trei, Partiumul tot în trei, doar Transilvania a scăpat întreagă, numai că oamenii ei au rămas de-atunci învrăjmășiți, și asta nu-i puțin lucru; oricine a trecut printr-o despărțire și a trebuit ulterior să împartă spațiul locativ cu fosta sau fostul înțelege ce vreau să spun! Revenind la chestiune, mă opun ideii că a fost vorba de o anexare, pentru că între 11 noiembrie 1918 și 4 iunie 1920, „proprietarul legal” (Imperiul) încetase să existe. Pe de altă parte, o unire presupune o formă oarecare de votare, care nu a existat. Cred că dacă-i spunem „uniune condiționată” sau „asociere contractuală” (Vereinigung) ne-am apropia oarecum de adevăr. Și așa ajungem la a doua întrebare, domnule Bakk Miklós: au fost respectate condițiile Rezoluției de la Alba Iulia? Mă refer în special la punctul 1 („Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”).

Bakk Miklós: Desigur, dacă cădem în capcana unui formalism logico-juridic, pierdem înțelegerea complexității schimbării. „Unire” sigur nu a fost, pentru că la vremea respectivă unitatea teritorială care a devenit parte a României Mari nu a existat. Teritoriul denumit azi Transilvania și Banat în cadrul României este un decupaj ce depășește granițele istorice (în cazul Transilvaniei), respectiv ciuntește teritoriul istoric format (în cazul Banatului), și a fost configurat după decizii circumstanțiale, conform interesele strategice ale marilor puteri învingătoare. Nu a fost „unire” nici conform modului de decizie, întrucît hotărîrii de la Alba Iulia se poate contrapune hotărîrii maghiarilor din Cluj (care, și ei, s-au referit la punctele wilsoniene și au fost secondați de cîțiva social-democrați romîni și cîțiva reprezentanți ai șvabilor din Banat), după care s-ar fi impus consultări, recunoașteri reciproce, negocieri privind modul plebiscitar de a stabili atît granițele, cît și sistemul constituțional al conviețuirii. Modul de trasare al granițelor indică, mai degrabă, „anexare”, cum acest lucru este imprimat în opinia publică maghiară. Desigur, și această interpretare trebuie nuanțată, cum ați făcut dvs. Referirea la dispariția „proprietarului legal” (Imperiul) trebuie, iarăși, nuanțată, pentru că Ungaria era entitate separată în cadrul Monarhiei Bicefale, și se considera anterioară și existenței construcției habsburgice, deci și mai legitimă.
Dincolo de această dispută terminologică, este vorba, în esență de două procese de construcție națională, cel al maghiarilor și cel al românilor care au ajuns într-un conflict irezolvabil la datele situației istorice din 1918-1920. Și cum cea maghiară a fost legată de existența Monarhiei Bicefale, sortită strategic dispariției, cea românească a devenit cîștigătorul istoric al situației, cu un beneficiu teritorial foarte mare. „Asocierea contractuală” de care vorbiți nu s-a realizat. Faimosul punct III/1 pe care-l citați ar fi putut deveni un punct de plecare în construcția unei asemenea conviețuiri asociate, însă sistemul constituțional construit începînd cu 1923 a fost negația completă a unei asemenea asocieri. Orice constituționalist serios își dă seama că acceptarea faptului că în Transilvania sunt mai multe popoare implică o organizare internă federală sau consociațională a statului. În mod curios, această organizare a statului a fost proiectată la Alba Iulia de romînii din Transilvania care, astfel, vedeau o reorganizare a României Mari dinspre tradiția conviețuirii din Transilvania, tradiția abrogată complet de etatismul de tip francez, adoptat ca unic model al modernității politice în Vechiul Regat.

Mihai Buzea: În aproape-secolul care a trecut din 1918 până azi, maghiarii n-au încetat să se plîngă, cel puțin asta e părerea cea mai răspândită pentru români. „Ca și cum pentru ei ar fi fost mai greu decît pentru noi!”, cam așa se spune. Pe de altă parte, maghiarii n-au încetat vreo clipă să ridice problema drepturilor promise, dar niciodată respectate. Nu știu cu ce poate fi începută discuția, dar poate că un aspect esențial este cel al „drepturilor colective”; adică, sînt acestea drepturi inclusive sau exclusive? Spre exemplu, eu primesc (de la Dumnezeu, de la Bruxelles, de la primărie) dreptul de a mă plimba prin parc. Cum înțeleg asta? Că și eu am dreptul să mă plimb prin parc, sau că doar eu am dreptul să mă plimb prin parc? Un alt aspect, poate mai practic, este cel al „administrării”: o colectivitate care se consideră prost administrată de un centru îndepărtat de putere (Bucureștiul, să zicem), alege să ceară auto-administrarea pentru a îmbunătăți viața cetățenilor. Necazu-i că întreaga țară este prost administrată; Bucureștiul este un centru de putere orb și corupt. Și atunci, care colectivități merită dreptul de auto-administrare și care nu? Care să fie criteriul? Este criteriul etnic, să zicem, necesar și suficient pentru dreptul de auto-administrare (ce, concret vorbind, se rezumă deocamdată la foarte pămîntescul „Cum cheltuim banii publici?”, sau mai direct „La cine merge șpaga?”). Un al treilea aspect, foarte interesant pentru mine, este cel al relației dintre comunitatea maghiară din România și puterea politică, în această ultimă sută de ani: cum au „traversat” maghiarii interbelicul/perioada interbelică? Dar comunismul, în cele trei faze ale sale (paukerism, dejism, ceaușism)? Dar post-comunismul, pe care eu l-aș împărți tot în trei (înainte de ridicarea vizelor, 1989-2002; înainte de aderarea la UE, 2002-2007; post-aderare, 2007-prezent)? Există cu adevărat un curent revanșard printre maghiari („Să întoarcem roata istoriei”), sau e vorba de un război al lozincilor („Nem, nem, soha” versus „Noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni”)?

Bakk Miklós: Ați deschis aici o discuție foarte complexă, nu cred că avem spațiul necesar să disecăm toate aspectele. Totuși, aș încerca o paralelă, în privința deplîngerii drepturilor comunitare lipsă, cu situația românilor din Ardeal dinainte de 1918. Este clar că statul național ungar avea viziunea omogenizării naționale, însă românii au avut pîrghii de rezistență. Din punct de vedere economic și cultural, societatea românească din Transilvania a avut progrese, s-a format o clasă de mijloc, existau școli, în multe privințe peste nivelul Vechiului Regat. Totuși, presiunea omogenizatoare a statului național maghiar întreținea sentimentul periclitării existenței comunitare, un sentiment care, prin resorturi ideologice, este prezent și azi ca o narativă a suferinței naționale. Deci, a fost un sentiment al pericolului existențial-comunitar care s-a transpus într-o narativă al suferinței naționale în ciuda unui progres civilizațional clar. Similar, se poate constata și azi că degeaba există percepția majoritară că „pentru noi a fost sau este tot așa de greu ca și pentru ei!”, perspectiva maghiarilor asupra prezervării comunitare este totuși fundamental diferită și această diferență de percepție evaluează diferit condițiile vieții cotidiene. În plus, azi societatea maghiară este mult mai rurală – adică este subreprezentată, față de raportul etnic general, în mediul urban –, subreprezentată, totodată, și în pătura intelectuală și în majoritatea specialiștilor de înaltă calificare. Regresul social amplifică mult percepția periclitării identitare.
Cum sunt aceste drepturi colective, exclusive sau inclusive? Avem și aici, în această discuție o capcană discursivă, menținută politic, cea a așa zisei „etnicizări”. În legătură cu autonomia Ținutului Secuiesc, argumentul larg răspândit este că se dorește pe bază etnică, deci trebuie refuzată. Însă acest argument este colportat de partidele mainstream românești, este o stratagemă a refuzului dialogului. Pentru că o discuție în detaliu ar arăta că este vorba de o autonomie regională specială în care se ține de cont și de situația etnodemografică specială a unei regiuni care este determinată în primul rînd istoric și nu etnic. Dar datorită condițiilor istorice românii aici sunt o minoritate locală, deci organizarea instituțională a regiunii trebuie să țină cont de acest specific dacă se urmărește ca descentralizarea să aibă loc în condițiile prezervării egalității, nu numai între indivizi, dar și între grupuri. Similar, se aude ca argument împotriva formelor de învățămînt – școli, facultăți – în limba maghiară că acestea urmăresc „segregarea etnică” a învățămîntului. Însă acest argument se poate baza, logic, numai pe două supoziții, ambele dezonorante pentru cei care îl formulează. Prima presupoziție dezonorantă ar putea fi că nu este vorba de o departajare lingvistică între formele instituționale din România, ci maghiarii ar face, la admitere, un control, un „triaj” etnic și ar admite numai elevi sau studenți de origine maghiară. Ceea ce este, în mod clar, fals. A doua presupoziție nerostită ar putea fi că deși este vorba de o separare lingvistică a învățămîntului și elevii sau studenții români ar putea intra în aceste clase sau facultăți, pentru ei ar fi un lucru nemeritoriu, deci separarea lingvistică servește numai handicapațiilor lingvistici din cadrul etnicilor maghiari. Folosirea argumentului „etnic”, cu blocajele aici amintite ale dialogului, este însă și o consecință a mobilizării politice pe clivajul etnic al sistemului de partid. Iar aici avem o consecință a Trianonului. Instituționalizarea reprezentării politice a început, deja imediat după 1918, pe baze „naționale”. Atît Partidul Național Țărănesc, cît și Partidul Maghiar sau al cel germanilor din Transilvania perioadei interbelice sunt construcții politice pe clivajele naționale ale societății ardelene. Apariția liberalilor în viața politică a Transilvaniei a fost o construcție clientelară venind dinspre București, trebuie să admitem că a fost una de succes reușind să racoleze chiar și politicieni maghiari de marcă cum a fost, de exemplu, primarul Tîrgu Mureșului, György Bernády. Acest lucru însă nu schimbă peisajul de bază, și anume, viața politică din Transilvania a păstrat mult timp – și într-un fel păstrează și azi, ca consecință – caracterul de bază a societății din Transilvania, faptul că a fost și este (în regres) o societate a „popoarelor conlocuitoare”.

Mihai Buzea: Foarte interesantă viteza cu care, în ultimele săptămâni, opinia publică românească s-a raliat cauzei „spaniole”, iar cea maghiară cauzei „catalane” (cu toate că mulți români, probabil datorită concediilor petrecute la Barcelona, nutresc o mare simpatie, admirație – și invidie! – la adresa catalanilor). A fost trist pentru cei ca mine, care văd în regionalizare o soluție la înapoierea economică a țării: cumva, românii s-au văzut confirmați în prejudecata că orice formă de autonomie este doar o invitație, un prim pas către destrămare, către „yugoslavizarea” României. Pe de altă parte, trebuie lămurit că oricum termenul „autonomie” a dobândit de multă vreme o conotație complet negativă printre români – cu alte cuvinte, nu se bucură de niciun fel de simpatie. Regionalizarea ar putea avea șanse mult mai bune să se „vîndă” publicului, dar insistența maghiarilor pentru regionalizarea pe criterii etnice scade dramatic aceste șanse; poate că un compromis acceptabil ar putea fi regionalizarea pe criterii economice, care să țină seama de sensibilitățile etnice și istorice locale. Un exemplu este actuala „regiune de dezvoltare” Centru, unde maghiarii sînt cel mai numeroși, dar nu în mod egal: partea de sud-vest, județele Alba, Sibiu și Brașov sînt majoritar românofone, iar partea de nord-est, județele Harghita, Mureș și Covasna sînt majoritar maghiarofone; o putere decizională reală a regiunii Centru ar presupune negocieri laborioase și probabil îndelungate între cele două părți, dar, chiar și așa, tot ar fi mai bine decît în prezenta stare de lucruri, în care deciziile se iau „în orb” de la București. Pe scurt, întrebarea ar fi: dacă regionalizarea reprezintă viitorul, atunci e preferabil să pornească de la actualele regiuni de dezvoltare, sau să pornească de la bun început de la alte „decupaje” regionale, mai bine ancorate în istorie și în tradiție („țările” medievale, de pildă: Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Maramureșul, Banatul, Țara Secuilor/ Székelyföld)?

Bakk Miklós: Așa este, cum spuneți, dosarul catalan polarizează opțiunile și discursul din România. Însă trebuie să fim lucizi și să remarcăm că această polarizare conduce la o simplificare în chestiunea autonomiei regionale. Impune o logică binară, și anume, ori avem autonomie regională ceea ce conduce la secesiune, ori păstrăm unitatea națională fără descentralizare reală. Cazul Cataloniei oferă, însă, și un prilej spre o discuție onestă despre modul cum trebuie instituționalizată autonomia regională, ca această să balanseze corect între interesul național și cel al societății regionale. Ceea ce vede, acum, opinia publică din România, și anume că autonomia Cataloniei nu a servit la altceva, decît la o pregătire a secesiunii, este fals. În spatele acestui scenariu este, însă, și suita deciziilor prin care Madridul a ratat să trateze corect relația cu Catalonia, deci o ofertă de know-how cum nu trebuie făcută și administrată o regionalizare. O reformă a sistemului constituțional al regiunilor era, de mult timp, necesară în Spania. Mai concret, asimetria autonomiei regionale trebuia pusă mai accentuat într-un cadru constituțional, cum este în Italia, și nu lăsată în cadrul negocierilor succesive dintre Madrid și Barcelona. Dar să revenim în România: nu cred că scenariul din Spania este ceva ce se poate repeta în România, oricum, în legătură cu Ținutul Secuiesc în nici un fel. Nici poziția geografică a acestei regiuni transilvane, nici situația și potențialul economic existent nu fac posibil un scenariu catalan. Aceasta ar trebuie să se aibă în vedere cînd se va căuta – că va fi necesară – o formulă de regionalizare în România, mai apropiată de „decupajele” istoric și cultural predeterminate.

Leave a Reply

Az email címet nem tesszük közzé. A kötelező mezőket * karakterrel jelöljük.